Ne reproșează lumea, pe bună dreptate, nouă, maimuțelor de televizor, că avem un set constant de invitați care se pricep la toate: politică, economie, pandemie, război și, evident, fotbal. Suficienți, răspundem că asta ne oferă piața internă. Pe ăștia-i știe lumea, la ăștia se uită. Ceea ce, în definitiv, e un adevăr. Iar cifrele de audiență și experiențele-n câmpul muncii ne confirmă.
Zilele trecute, zapam acrit, în speranța infimă că văd vreo figură nouă demnă de a plictisi împreună cu mine, seara, telespectatorii la plasma interactivă. Să desenăm în tandem cerculețe colorate în jurul orașelor ucrainene bombardate și/sau cucerite, să trasăm săgeți pe direcțiile de acțiune ale invadatorilor ruși. Și, dintr-o dată, revelație majoră, a erupt în ecran figura pe care o visam și căreia nu puteam să-i aloc și o identitate concretă.
Era însuși Jurgen Klopp, marele antrenor de fotbal german al lui Liverpool. Un titan al gândirii care îl depășește până și pe odinioară inegalabilul Pep Guardiola la complexitatea subiectelor pe care le abordează. Și ce zicea neamțu’ într-o conferință de presă unde jurnaliștii britanici îl întrebau despre soarta crudă a rivalilor de la Chelsea în epoca post-Abramovich? Păi zicea bine.
Cum ar fi că preocuparea subită a presei din Anglia cu privire la legitimitatea banilor oligarhului vânat a erupt după vreo douăzeci de anișori în care nimeni nu și-a pus problema de unde are (mă rog) rusu’ parale să bage aproape 3 miliarde într-o echipă de fotbal. Și, aș adăuga eu, elanul confiscărilor de palate i-a plesnit pe supușii reginei abia după ce, în prealabil, i-au curățat bani pe bogătanii rusnaci.
Vânzându-le, cu acte la notar, bănci, căsoaie și, deseori, acțiuni la echipe de fotbal. Cum ar fi, spre (alt) exemplu, Arsenal Londra, care a trăit și și-a decepționat suporterii vreun deceniu pe bani de la Alisher Usmanov. Grasu’ ăla al cărui barcaz, acum poprit de vânătorii de chilipiruri preocupați de soarta refugiaților ucraineni, e cât o juma de stradă și a costat cât o rafinărie.
Sigur, dacă n-ar fi fost și el (hai să zicem olecuță) ipocrit, marele gânditor și revoluționar al forbalului european s-ar fi întrebat, măcar în sinea lui, dacă muntele de bani pe care-l încasează în orașul Beatlesilor nu cumva provine din uriașa rețea transnațională de spălare de bani din care face parte, ca actor-vedetă, fix sponsorul principal al clubului unde are el băgată cartea de muncă.
La fel cum s-ar fi întrebat și patriotul ucrainean Andrei Șevcenko, fostul mare fotbalist care empatizează în lacrimi de la Londra cu patrioții-luptători ai lui Klitscko de la Clanul ucrainean al Sportivilor. Cel căruia-i pute (mai nou) limba rusă și care a încasat un TIR de bani de la ostracizatul de astăzi Abramovich. Ca să fie o decepție și mai mare, și mai costisitoare decât Mutu la, fatalitate, Chelsea.
Defectul nostru, al cimpanzeilor umanizați din geamul televizorilor în culori, e că, uneori, avem puseuri de memorie și nu halim, cum ar zice ilustrul filosof belgian Van Ghelie, toate manglelile. Ce-a alea mangleli? Superlativul de la cardeli, conform aceleiași surse academice…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER